Încurajaţi de avântul luat, prin 1975, mai-marii din Turism decid să elaboreze un plan îndrăzneţ de dezvoltare a litoralului considerândul zona cu cea mai mare potențial de atragere a turiștilor străini, unde se putea face un turism de masă.

Erau trei mari proiecte pe care le-au pus pe hârtie. Primul viza modernizarea Aerodromului Tuzla pentru charterele care aduceau turişti în sudul litoralului.  Al doilea proiect era legat tot de Tuzla, unde ar fi fost binevenit un nou Sat de Vacanţă ca la Mamaia, iar al treilea proiect privea amenajarea unui cazino la Eforie, unde exista deja o clădire emblematică a Cazinoului cunoscut că Palatul Movilă, ridicat în perioada interbelică.

Cu niciunul dintre aceste planuri însă nu a fost de acord conducerea de partid şi de stat. Se ajunsese ca turismul să fie văzut ca o industrie a pierzaniei, cu lume în vacanţă, lejeritate, goliciune la plajă, băutură, baruri de noapte, balerine de la Melody – pe scurt, dezmăţ.

Cu alte cuvinte Ceaușescu nu vedea cu ochi buni turismul, deşi aducea ţării venituri fabuloase: 12% din PIB-ul României.  Așa că a introdus regimul de austeritate, care a afectat în mod direct și turismul.

Și totuși, chiar și așa, cu discoteci închise la 10 seară pentru a se face economie de energie, tot ajunseserăm înainte de evenimentele din 1989 la un milion de turiști anual, de zece ori mai mult decât avem în ziua de astăzi.

Fluxul de turişti a început previzibil să scadă când au fost mărite preţurile. România comunistă pur și simplu nu mai dorea să fie raiul turismului. Turiștii povesteau cât de groaznică era vacanţa lor în România la finele anilor ’80 și că ceea ce înainte era raiul turismul acum se transformase în locul în nu aveai ce mânca. Practic singurii  clienţi fideli erau cetăţenii străini de condiţie modestă, cărora orice altă destinaţie le-ar fi depăşit bugetul.

Din ’82 a început declinul. În 1984, secţia externă a ONT Litoral s-a desfiinţat., iar marile agenţii străine au început să renunţe la contracte şi s-au retras treptat de pe piaţa românească.

Efectele nu au întârziat. Dintr-un milion şi jumătate de turişti străini s-a ajuns la 150.000 în anul 1989.

După Revoluţie a fost dezastru, existând perioade cu 1.000 turişti străini şi doar câteva zboruri charter mai operau pe aeroportul Mihail Kogălniceanu.

Litoralul intrase în vrie, iar haosul şi debandada au distrus ce construiseră alţii. Hotelurile şi restaurantele au fost luate întâi în locaţie de gestiune, apoi au fost privatizate. Fostele perle ale staţiunilor au ajuns pe mâna unor îmbogăţiţi care le-au făcut praf.

Unii le-au abandonat, pentru că fără investiţii şi pricepere, turismul goneşte oamenii – şi clienţii, şi personalul. Alţii le-au lăsat în paragină după câţiva ani de funcţionare în virtutea inerţiei, când turiştii veneau la mare animaţi de nostalgii şi de iluzia acelui confort de care ştiau ei că se bucurau cândva. Alţii le-au modernizat într-un stil kitsch, în care nimic n-are gust – nici decorul, nici mâncarea. Localurile, mai ales, au încăput în buzunarul unor patroni care şi-au tratat clienţii că pe nişte sărăntoci care se mulţumesc cu orice.

În acest ritm s-au pierdut atât turiștii străini cât și cei români care au profitat de liberă circulație și au ales destinații noi unde putea ajunge cu bugete mici și unde beneficiau de servicii de calitate.