Dacă ar fi să vorbim despre un moment zero al litoralului românesc acesta ar fi cu siguranță începutul anilor ’60. Atunci membrii Partidului Comunist Român au început să croseteze ideea de a crea o industrie a turismului care să pună în valoare potenţialul litoralului autohton.  Fără doar și poate ideea a fost, ca în cazul oricărui serviciu de caliatate oferit de România, ca și acesta să fie exportat. De ce? Pentru că statul avea nevoie de valută. Ținta era că țara noastră să devină atracția numărul unu pe continent și că până în 1975 să aducem la noi patru milioane de turiști străini, de patru ori mai mult decât avea Grecia în acea perioadă.

Stațiunea Mamaia a tras lozul câștigător. Această a fost considerată cel mai potrivit loc pentru dezvoltarea unei staţiuni care să atragă turiștii la Marea Neagră. Cu pași repezi dezvoltarea s-a mutat însă și spre sud, așa că s-au construit an de an, de-a lungul coastei Mării Negre, mii de noi spații de cazare.

Stațiunile puneau la dispoziție spații de cazare, acces facil pentru turiști la plajă, dar și spații destinate diverselor acțiuni de recreere.

1,5 milioane de turişti străini pe sezon

Oamenii care au lucrat pe litoral de când au început să înflorească staţiunile povestesc grandoarea care înconjura litoralul Marii Negre. Pentru atragerea turiștilor străini, au fost achiziționate cele mai moderne autocare Setra din Germania. Turismul balnear care îşi făcea bazele la Eforie Nord şi la Eforie Sud, apoi Techirghiol, cu prelungire spre Mangalia reprezenta principalul produs care urmă să atragă turiștii străini. Este perioada în care apar și tratamentele Ana Aslan care ulterior au devenit un brand de țară! Existau hoteluri noi, bine întreţinute, cu baze de tratament performanțe, în staţiuni cu alei pline de verdeaţă, piscine, bazine cu apă, fântâni şi statui.

Năvodari, Mamaia, Eforie Nord şi Sud, Costineşti, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn şi Mangalia constituiau de la nord la sud „salbă de staţiuni“ cu care România atrăgea turiştii.

O rețeta de succes – finele anilor ’70 a insemmnat apogeul

Totul se dezvoltă într-un ritm amețitor. Cu planul demarat, nou-înfiinţata ONT Litoral, centrala care coordona IHR Mamaia, Eforie Nord şi Sud, Mangalia şi Delta Dunării, începea ofensiva în anii ’70 „pe extern“.

Absolvenţii de la ASE Comerţ Exterior au fost chemaţi cu mic cu mare, să pună umărul la creșterea noii ramuri de activitate. Tinerii economişti, buni cunoscători de limbi străine, au fost instruiţi şi trimişi peste hotare, să convingă agenţiile de turism din străinătate că România este destinaţia perfectă: unităţi de cazare noi, curate, personal pregătit şi, mai presus de toate, preţurile foarte mici.

În scurt timp s-a ajuns că ambasadorii  străini  să participe la deschiderea sezonului, pentru a-și  întâmpina cetăţenii.  Cazinoul din Constanţa era o atracţie majoră: la parter era restaurantul, sus era clubul de noapte unde cânta Dan Spătaru, iar în lateral era ruletă, pe o terasă cu ieşire la mare. În total, litoralul românesc avea 144.000 locuri de cazare (dintre care 32.000 numai la Mamaia), iar industria litorală oferea 70.000 locuri de muncă.

În vânătoarea asiduă de clienţi, statul român plusa oferind date nereale mizând pe capacitatea sa de a construi în timp-record.

Succesul era garantat de serviciile adaptate pentru străini, de curățenia de pe plajă și de prețurile scăzute, nu aveam cum să nu-i atragem pe străini în România. De pildă o cameră de hotel costă 10-12 dolari, faţă de 20-25 dolari în Grecia sau Spania. Nu e de mirare că Aeroportul Mihail Kogălniceanu era suprasolicitat, când veneau numai în weekend peste 100 zboruri speciale (charter) din toată Europa. Succesul de atunci al litoralului românesc se poate vedea în cifre. Rată de ocupare a hotelurilor era aproape de sută la sută de la final de aprilie până la mijlocul lui octombrie.

În perioada comunistă, în sudul litoralului veneau în special străinii cu putere financiară. Românii , care veneau cu bilete prin sindicat, se înscriau pe liste de aşteptare, chiar şi cu şase luni înainte de a începe vara și aveau acces doar în capetele de sezon, pentru că turiștii occidentali aveau prioritate absolută. Occidentalilor le era rezervat vârful de sezon și primeau cele mai bune hoteluri, pentru că statul român era interesat de valuta lor, pe când cei din ţările socialiste erau strânşi la Mangalia şi la Eforie Sud.

Cei mai mulţi turiști erau nemţi, ruşi, francezi, englezi, suedezi, polonezi, cehoslovaci, unguri, finlandezi. Veneau peste 360.000 nemţi din RFG şi RDG, 300.000 turişti din ţările socialiste, 60.000 suedezi şamd. Străinii veniți în hotelurile noastre de pe litoral duceau vestea la ei în țară, la întoarcere, iar România se bucură de publicitate gratuită și eficientă pe toate continentele. Turiștii de afară veneau prin intermediul marilor tour-operatori din Occident și erau întâmpinați la aeroport de ghizi români. Discrepanța dintre  turiștii străini și cei români era copleșitoare. Pentru primii existau magazine Comturist, celebrele shopuri în care se găseau de toate. De la costume de blugi, băuturi fine, whisky, coniac, ţigări, cafea, dulciuri și gumă de mestecat, la care românii nu aveau acces, iar în restaurante erau raioane rezervate pentru străini. În schimb, servirea era aceeași pentru toți. Regulă de bază era: “Turistul este rege”! Pentru că serviciile să fie impecabile, angajații  erau trimiși  să fure meserie lucrând în resorturile de lux din Vest.